Bucurestiul meu

Cam intr-o saptamana titlul asta o sa fie valabil cu acte. Primul meu buletin de Bucuresti.

Am avut totusi un moment de ezitare in care m-am gandit daca sa scriu “primul meu buletin de Bucuresti si ultimul” sau nu. Dilema asta sumarizeaza oarecum parerea mea despre orasul in care ma invart din 2002 incoace. Sa fie orasul, sa fie tara? Dracu stie.

In liceu visam sa ajung cat mai repede in Bucuresti ca mai orice alt provincial cu ganduri mari si satul de linistea de mormant a orasului natal, satul de fantana arteziana din centru unde ma vedeam cu gagici, de alimentara de unde ma trimitea mama sa cumpar lucruri, de singurul magazin cu haine mai decente aduse din Anglia, de cele trei parcuri unde nu mai tin minte exact ce faceam.

In septembrie 2002 m-am dat jos din masina la intersectia dintre Drumul Sarii si Progresului, in fata bisericii Razoare, am pupat-o pe mama care plangea si aia a fost. Atunci am fost al Bucurestiului. Copil tampit bucuros pentru ca urma sa nu mai imparta cu cineva ciocolata. Asta a fost in capul meu. M-am dus asadar si mi-am cumparat doua ciocolate Africana pe care le-am mancat singur in 30 de minute. In strada. Nu mai conta ca aveam sa ajung seara la dracu cu carti pe Aleea Ghencea 1 unde ma primise in gazda o nebuna care-mi verifica prin lucruri. Eram eu cu mine si mi se parea ca drumul are o singura scara rulanta si aia doar pentru urcat.

Au trecut 14 ani de cand sunt in Bucuresti, asa ca merit buletinul asta ca orice alt pusti nascut in 2002. Au trecut 14 ani in care am crescut, am urat, am iubit, am inselat, am fugit, m-am batut, am mintit, am salvat, am injurat, am plans, am fost prost, am fost genial, am invatat, m-am distrat, m-am luminat, m-am intunecat, am iubit din nou, m-am insurat si m-am bucurestenizat. Dupa 14 ani primesc un buletin si un copil, semn ca devin raspunzator de ceea ce fac de acum :).

De unde flama asta cu Bucurestiul? L-am auzit de dimineata la radio pe Dan C. Mihailescu vorbind despre cartea scrisa de el si inca 18 scriitori cu antecedente in ale scrisului memorabil, carte numita “Bucurestiul meu”. Mi-a atras atentia felul in care Mihailescu denumeste echipa de autori intr-un stil aflat din pacate in trend drept “o echipă de SMURD terapeutic sau de ISU idealist. (…) Sunt 19 încercări de respirație gură la gură pentru acest oraș, care este un mort-viu sau un viu-mort”. Probabil ca, acum ca devin cetatean, va trebui sa o citesc ca pe un fel de manual.

Cum ziceam, nu sunt de aici, dar dupa ce am pus evenimentele din viata mea cap la cap, mi-am dat seama ca rahatul asta fabulos si spectaculos de oras este si al meu. Este al meu si al familiei mele acum. Il urasc de mor dar am prins drag de el si am devenit incapabil de a sta mai mult de o saptamana in alta parte. Bine, nu-s tampit sa spun ca m-ar deraranja o viata in Londra.

Are povesti. Multe si colorate, vesele si triste, toate umbrite din ce in ce mai tare de mizeria politica la discretia careia sta. Au fost mereu politicieni care au vrut sa confiste orasul, insa parca niciodata nu m-am temut mai tare pentru viata de aici ca acum. E alta poveste care merita spusa, dar nu pe bloguri, ci in strada.

Inca sunt locuri in care nu am ajus si in care nu stiu daca vreau sa ajung. Depinde de prietenii cu gusturi mai ciudate in ale mutatului.

Bucurestiul este al meu. Nu l-am cerut, s-a strecurat el singurel in fiecare aspect al vietii mele si e greu sa-l mai fac sa dispara.

Nu promit, pentru ca nu-i ca la casatorie, sa-l iubesc, dar o sa fac tot posibilul sa nu-l mai urasc atat de tare.

 

 

Facebooktwittergoogle_plus

Written by Dan Olaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Facebook