Despre muzica, pasiune si cum te bucuri de viata cu 1000 RON/luna cu Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploiesti

 

VLAD MATEESCU Director al Filarmonicii "Paul Constantinescu" din Ploiesti 29 de ani

VLAD MATEESCU
Director al Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploiesti
29 de ani ©Valentin Boboc

Drumul pana la Ploiesti imi este atat de cunoscut incat l-as putea face fara probleme cu ochii inchisi. Joi la ora 14:00 nu prea sunt masini pe DN 1, asa ca imi permit sa-mi aprind o tigara si sa cobor putin geamul Nissanului Micra pe care il impart cu Patricia. Ea e acasa, nu are de unde sa stie ca fumez in masina. Vali, colegul meu fotograf, isi aprinde si el o tigara si incingem o discutie de vreo 20 de minute despre filme ca sa nu o dam iar in politica. Suntem amandoi obositi dupa doua nopti de protestat in Piata Victoriei si inca mai simtim in nas gazul lacrimogen.

Am un sentiment placut legat de interviul pe care urmeaza sa-l iau. Vlad Mateescu este fix genul de persoana care ne poate da un pic de optimism. Omul zambeste mereu. Nici nu a fost greu sa il conving sa stam de vorba in cadrul organizat si oficial al interviului.

Singura mea problema este faptul ca sunt convins ca am ales prost localul in care sa stam de vorba. Am vrut eu sa fie la carciuma. Nu m-am gandit mai departe si m-am ales cu “Doroftei Pub”.

Parcam masina si urcam pe scarile pline de amintirile lui Leonard Doroftei ale celebrului pub din centrul Ploiestiului. Alegem o masa la care sa il asteptam pe Vlad si speram din suflet ca Radio Zu va fi ascultat la un volum mai incet. Ajunge la ora convenita, chestie care ma mira un pic. Nu prea mi s-a mai intamplat in ultima vreme sa primesc punctualitate, mai ales din partea unui tip de 29 de ani director al Filarmonicii din Ploiesti. Pentru discutia noastra a ales sa poarte un costum negru cu o camasa neagra. Buna alegere din cate stiu eu pentru un tip mai mare. Eu am ignorat-o si m-am tras in alb. Dupa politeturile urmatoare intrebarilor de “ce mai faci”, intram in paine.

“La 14 ani, cand a murit tatal meu, era un om … si e un om, slava Domnului, care mi-a intins o mana”.

 

D: Vlad Mateescu, director de Filarmonica , tu nu esti numit de undeva de sus pe pile, ai ajuns aici pe “vocea si talentul tau”. Asta e o chestie destul de rara in contextul actual, nu crezi?

VM: Mie mi se pare ca are legatura cu normalitatea. Faptul ca traiesc aceasta normalitate ma bucura.

D: Asta intr-o tara normala.

VM: Pai si nu traim intr-o tara normala?

D: Ahahaha! Nu sunt tocmai omul potrivit pentru intrebarea asta.

VM: Dan, depinde cum o vezi si cat de mult insisti pentru a face ca lucrurile sa fie normale in jurul tau. Bine, voi faceti o gramada de lucruri pentru normalitate, doar ca optimismul este cheia.

D: Optimism spui? Hai sa incepem cu un lucru pe care l-am remarcat in biroul tau. Are legatura cu optimismul. Ai foarte multe diplome primate ca dansator de dansuri grecesti. Grecii, popor optimist in general. De unde pasiunea asta a ta?

VM: In primul rand din partea mamei mele sunt grec. Mai bine zis, in al doilea rand, pentru ca asta am realizat mai tarziu. La 14 ani, cand a murit tatal meu, era un om …si e un om, slava Domnului, care mi-a intins o mana. Se numeste Dragos Zisopol. Era coleg cu tata la Universitatea de Petrol si Gaze, profesor universitar . Exact inainte de capacitate a fost un moment foarte tare pe care eu l-am inteles destul de bine atunci in care mi-a zis “Ia mergi tu in Grecia si vezi cum e!”. Era vorba despre o tabara cu mai multi copii. O tabara de trei saptamani care s-a prelungit aproape la patru pentru ca s-a stricat autocarul ( dar a fost super ). De acolo am intrat in comunitate. Eu mai cantam la pian in comunitatea elena in fel si fel de evenimente. Usor usor mi s-a dezvoltat si pasiunea pentru Grecia si greci. Mai tarziu Dragos mi-a devenit nas. Cand puteam mergeam mereu cu el la Bucuresti. M-a invatat o groaza de lucruri. Cum sa fac, ce sa fac, cum sa ascult, sa muncesc, sa il respect pe cel de mai sus indiferent ce parere as avea despre el .

D: Bune sfaturi! Greu de urmat?

VM: Da, e destul de greu sa faci asta si uneori foarte frustrant. In fine, imi dadea tot felul de exemple. Hai sa iti povestesc o chestie remarcabila pe care o facea Dragos! Atunci cand iesea cu sotia in oras, cu nasa mea de acum, timpul pe care si-l acorda iesitului in oras trebuia cumva recuperat noaptea prin invatat sau studiat. Asta este adevarata provocare. Ei, timpul acesta de iesit in oras trebuia recuperat in proportie dubla. Daca statea o ora sau doua cu ea, noaptea trebuia sa stea doua sau patru ore sa lucreze. Avea 10 pe linie in fiecare clasa, in fiecare an, in fiecare forma de invatamant. Acesta este exemplul pe care incerc sa-l urmez cat mai mult. Mai dau rasol de multe ori, pentru ca e foarte greu. E un om extraordinar si pune mult suflet. Cam asta e cu grecii si cu mine, de la Dragos mi se trage. De aici a venit si pasiunea pentru dansurile grecesti, nu ai cum sa nu te indragostesti de ele. Asa am cunoscut-o si pe sotia mea.

“Ceea ce simti cand dansezi … chiar am observant ca nici nu trebuie sa dansezi cine stie ce… eu compar sentimentul cu ceea ce simt atunci cand sunt pe scena si dirijez.”

 

D: Revenim la sotie mai tarziu pentru ca stiu ca ai acolo o istorie interesanta. Grecii, clasica intrebare atunci cand vine vorba despre ei – sparg grecii pahare sau nu?

VM: Sparg. La un moment dat a fost o perioada in care nu s-au mai spart farfurii, nu s-au mai spart pahare dupa care am revenit in forta si le-am spart pe toate. Le spargem la fiecare eveniment.

D: Stiu ca esti un dansator foarte bun, cel putin asa spun diplomele. Dansezi si la evenimente. Cum e?

VM: Ceea ce simti cand dansezi ..chiar am observant ca nici nu trebuie sa dansezi cine stie ce… eu compar sentimentul cu ceea ce simt atunci cand sunt pe scena si dirijez. Nu conteaza cate facultati ai facut, nu conteaza ce functii ai sau nu ai. E un sentiment de libertate pe care nimeni nu poate sa ti-l ia in momentul acela. ( Muzica de fundal de la Radio Zu care continua sa ne zgarie pe timpane… “A Dios le pido” ). Si aplauzele de la final… orice suma din lume nu poate compensa acel sentiment. E fantastic.

D: Ai mers cu siguranta la nunti in care inevitabil vine momentul pentru “Zorba grecul”, dansul. Il danseaza cineva corect?

VM: Nu il danseaza nimeni dintre invitati, ei apar la final cand vine pasul rapid. La pasul mai greu danseaza numai trupa.

D: Hora romaneasca alergata..

VM: Da, hora romaneasca alergata cu cineva care sparge foarte multe farfurii in mijloc.

D: Dar ca invitat la nunta, nu ai avut un moment in care DJ-ul pune melodia cu pricina si sa-ti spui “gata, baieti, va rup pe genunchi acum, ia uitati cum se danseaza”?

VM: Nu, singur nu as face chestia asta niciodata. Nu se face. O singura data am facut totusi o chestie de genul asta. Eram la mare si ma plimbam cu sotia si erau niste greci care cantau la un restaurant. Am stat sa-i ascultam si ma mancau talpile, nu mai puteam. M-am ridicat si am dansat. Am inceput cu clasicul “o stiti pe aia, dar pe aia” si am plecat de acolo dupa 4 ore. Se stransese ceva lume ca la urs.

D: Vacantele in Grecia sau in alta parte?

VM: Nu am o preferinta neaparat. Fac si vacante in Grecia, nu zic nu. Imi place foarte mult sa calatoresc, imi place sa vad cat mai multe tari, cat mai multe culturi. La mare am mers aproape in fiecare an la Tuzla. Acolo sunt maxim 10 familii pe plaja. Am niste prieteni care au o casa acolo. E ca la tara efectiv, este o liniste de mormant. Nu manele, nu nimic, liniste totala. Eu oricum ma plictisesc ingrozitor la mare. Singura data cand nu m-am plictisit a fost cred ca anul trecut cand am dormit 7 zile pe plaja. Eram foarte obosit. Nu-mi place sa stau la plaja, mi se pare o pierdere de timp uriasa. Merge o zi, doua, dar pe urma…

( a urmat o scurta discutie despre neveste si placerea lor de a face plaja cu orele )

Uite, avantajul in Grecia este ca in general plaja este aproape de restaurant.

 

“Saptamana de saptamana mergeam la Bucuresti la profesorul Alexandru Dumitrescu. I se spunea Alinel. Fantastic omul asta”.

 

D: De la mare trecem la educatie. Tu ai facut Conservatorul?

VM: Da, am inceput cu Colegiul de Arta “Carmen Sylva” din Ploiesti, clasele 1-12. Pe urma in Bucuresti Conservatorul , sectia de dirijat orchestra, pian, apoi un master de statistica. In acelasi timp cu masterul de la Bucuresti am facut un MBA la Ploiesti. MBA nu am inteles la momentul acela de ce l-am facut, tot dupa Dragos m-am luat, Mi-a zis ca e bine sa-l fac. Mi-a fost cam greu pentru ca de asta nu mai aveam nevoie atunci, sa dau bani si pe asta. Acum doi ani abia am simtit ca mi-a folosit cu adevarat fiind intr-o pozitie de management.

D: Este o cerinta sa ai un MBA sau studii post universitare pentru a ocupa o functie de management in institutiile statului?

VM: Ar fi o varianta buna zic eu. In fine, sunt lucruri care mai trebuie setate in cazul acestor reguli insa am convingerea ca totul evolueaza catre o solutie buna.

D: Rezolvat si cu studiile. Trecem la muzica. Vlad Mateescu, dirijor, pianist inainte de a fi directorul Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploiesti. Cum ai ajuns sa fii atat de pasionat de muzica?

VM: Tatal meu canta la pian. Tata era profesor universitar, mama inginer …nicio treaba cu muzica daca te iei dupa slujbele lor.

D: Tatal ce preda?

VM: Management si Marketing. Nicio treaba cu muzica. Avea insa un hobby, sa cante la pian. Nu stia note. Canta insa orice. Eu nu pot face chestia asta cu tot Conservatorul meu, nu pot canta orice dupa ureche. Statea, se gandea un pic cum suna si livra perfect. S-a gandit ca daca tot exista acea pasiune destul de evidenta in casa, sa ma dea la cursuri la 3 ani si jumatate. M-a trimis asadar la o profa, o nemtoaica, sa vada daca am vreo treaba cu pianul. De aici am pornit. Am facut cursuri cu profa nemtoaica pana in clasa 1, moment in care femeia a spus ca mai mult nu ma poate invata. E misto ca am avut noroc de chestii de genul asta, de oameni care sa isi cunoasca limitele. Mi-a facut asadar cunostinta cu o fosta eleva a ei care era profesor la Colegiul de Arta alaturi de care am ramas in clasele 1-12. Prin clasa a 6-a si ea mi-a recomandat totusi sa merg sa fac pregatire cu un profesor universitar. Saptamana de saptamana mergeam la Bucuresti la profesorul Alexandru Dumitrescu. I se spunea Alinel. Fantastic omul asta. Nu zicea nimic. Faceam numai tampenii pe acolo. Eu m-as fi enervat in locul lui. Ei bine, omul nu s-a enervat niciodata, nu cred ca putea fi enerva oricat l-as fi provocat. Mergeam nestudiat, faceam destule prostii la care avea aceeasi replica extrem de calm livrata “Foarte bine, Vlad, din nou te rog! Acolo poti face asa”. Iti facea comparatii, paralelisme intre lume, poveste, tot ca sa te puna in muzica respectiva. Statea cu ochii inchisi si asculta atent muzica, puncta calm pe alocuri si erau multe “alocuri”. Imi spunea ca este bine sa mai lucrez acasa. Imi era mereu rusine de bunul simt al acestui om.

D: Ai aceasta comparatie intre profesorii precum cei pe care i-am avut noi, astia care nu au facut ceva special in scoala…doar scoala, si genul de pedagog dedicat, pasionat …

VM: Nici nu se punea problema sa se comporte urat. Era extraordinar. Cum spuneam, imi era rusine de bunul simt pe care il etala domnul Dumitrescu. Cum sa nu inveti de la o asemenea persoana?

D: Bine, barometrul de acasa al elevului poate face diferenta.

VM: Intr-adevar. Conteaza cu ce pleci de acasa. Pentru mine muzica era si este ceva sfant de care nu imi permit sa imi bat joc. Apoi, primind respect eram obligat sa ofer respect.

D: Mai departe ce a urmat?

VM: Am ajuns apoi in clasa a 12-a si nu prea aveam idee despre ce vreau sa fac mai departe. Bine, mama a tot incercat sa ma dea inca din clasa a 5-a la alta scoala. Nu prea vedea un viitor al meu in muzica, a mai incercat si in clasa a 9-a.

D: Ca tot veni vorba. Ai tai nu au avut rugaminti recomandari de genul “fa-te si tu avocat, doctor, economist etc.”

VM: Nu mi-au zis niciodata sa fiu ceva anume. Acum imi dau seama, vorbind cu tine, ca nu mi-au zis vreodata ca ar trebui sa fac ceva, o meserie. Au fost niste scurte tentative in clasa a 12-a cand trebuia sa ma inscriu la facultate. Am aflat tarziu ca ma inscrisesem si la UPC si la Romano- Americana. Mama :). Ma trimitea sa tot dau examene. Ba la geografie, engleza si alte minunatii. Nu aveau treaba cu muzica. Totusi, eu am stiut mereu ce vreau sa fiu. Mai degraba unde vreau sa fiu. Pe scena. Mi se pare foarte ciudat in contextul asta atunci cand vorbesc cu elevii, cu cei mici , ca nimeni nu stie ce vrea sa se faca atunci cand va fi mare. Nu politist, nu avocat, nu semafor, nimic. Serios, nu primesc reactii, raspunsuri de le ei.

D: Asadar Vlad Mateescu daca era intrebat la 5 ani ce vrea sa se faca atunci cand va fi mare ce raspundea?

VM: Da, pianist, numai asta stiam, pianist.

D: Eu la 5 ani cred ca am zis ceva de imparat sau ceva luptator…

VM: Haha! Eu asta faceam de dimineata pana seara, asta intelegeam si simteam ca trebuie sa fie.

“Cea mai mare “cioaca” am dat-o fix cand am cerut-o pe sotia mea in casatorie. Actuala si singura, nu am altele”.

 

D: Asta la 5 ani, dar la terminarea liceului te apuca un pic de spaima, nu?

VM: Da, ce-i drept, in a 12-a am inceput sa constientizez. Am inceput sa ma intreb ce fac, ca mor de foame, mi-am dat seama ca e mai greu cu pianul, ca trebuie sa intri intr-o chestie… M-am uitat pe lista de specializari de la Conservator si pe pedagogie nu voiam clar. Am vazut totusi sectie de dirijori si mi-a facut cu ochiul. Nu stiam ce se intampla la dirijori pentru ca inainte de facultate nu faci asa ceva in scoala. Evident, trebuia sa faci pregatire. Acum, de vreo doi ani se face in facultate o introducere in primul an in care inveti lucrurile elementare. Atunci nu, te obligau efectiv ca sa dai primul examen sa stii cu ce se mananca. Era clar asadar ca trebuie sa faci meditatii. Du-te la dirijorul X, da o galagie de bani, chiar o galagie de bani, fa meditatia … Am ajuns in felul asta la o performanta buna datorita profesorului care imi dadea meditatii. Mi-a spus un truc interesant. Spunea ca atunci cand stii o lucrare foarte bine sa urmaresti linia mobilei.

D: Linia mobilei?

VM: Da. Tu dirijezi fara nimic, din capul tau, cu ritmul, cu intrarile cu tot ce ai de facut, urmarind centimetru cu centimetru linia mobilei. Evident, mobila pe care o ai la indemana. Acum n-o sa te intorci disperat catre sala cautand un sifonier. Este foarte greu. Foarte! In momentul in care reusesti sa faci asta nu mai ai cum sa uiti piesa. O visezi. Eu si acum stiu prima lucrare pe care am pregatit-o cu acest profesor.

D: Un lucru care m-a uimit prima data cand am asistat la un concert a fost faptul ca dirijorul nu este in acelasi timp cu orchestra. Mi se parea ca omul a luat-o pe campii si ca cei din orchestra sunt foarte buni ignorand derapajul dirijorului. Apoi a intervenit logica si prietenul google si am aflat ca dirijorul este mereu cu un timp inainte. Mi se pare foarte greu sa faci asta. Cand mai facem pe dirijorii, noi, profanii, dam din maini in acelasi timp cu muzica. E greu sa convingi corpul sa faca o actiune care anticipeaza o reactie muzicala ?

VM: Nu este chiar atat de greu. Noi, oamenii, facem asta tot timpul fara sa ne dam seama. Uite, cand te pregatesti sa vorbesti, nu tragi aer in piept? Este o actiune care anticipeaza o alta actiune. O facem automat si inconstient. Bine, la dirijori se vede si exercitiul. Daca, Doamne fereste, ai dirijiat in timp cu orchestra suferi o mare drama pentru ca este foarte greu sa ii prinzi din urma fara sa-i ametesti.

D: Ai dat vreodata o cioaca din asta?

Vlad Mateescu VM: Ohooo! Cea mai mare “cioaca” am dat-o fix cand am cerut-o pe sotia mea in casatorie. Actuala si singura, nu am altele. A fost cel mai prost concert al vietii mele. Nu m-am putut concentra deloc. Imi tremurau mainile, cand trebuia sa intre partea dreapta a orchestrei am dat semn partii din stanga … Haos!

D: Stai oleaca! Ti-ai cerut sotia in casatorie dupa ce-ai dat “reprezentatia” asta?

VM: In timpul unui concert. Cu grecii. Primul festival al grecilor din Romania a fost la Ploiesti. Festivalul Elenismului din Romania se numea. Deschiderea a fost facuta, dupa vreo 4 ore de discursuri ( grecii vorbesc mult ), cu orchestra pe care eu o fondasem in facultate. Aici e alta poveste, in facultate ma puneau sa lucrez cu o orchestra unde ajungeam, nu-mi spunea nimeni ce sa fac, cum sa fac, asa ca mi-am facut singur o orchestra cu oameni de la Ateneu, de la Opera.

D: Ahaa, vad ce faci! Revenim la orchestra, acum hai sa vedem cu cererea in casatorie.

VM: Sunt foarte mandru de acea orchestra. Ok. Asadar, am deschis atunci festivalul grecesc cu orchestra mea stiind ca la momentul X urmeaza sa se intample intamplarea. Ei, pana la X a fost mai ceva ca o zi de munca la camp pe canicula atunci cand iti fuge calul si se strica sapa. Uitasem tot ce invatasem, tot ce am aflat vreodata despre muzica. Erau in sala vreo 1000 de persoane la Sala Sindicatelor din Ploiesti. Un prieten din orchestra a oprit la momentul X totul, a anuntat la microfon ca urmeaza un anunt important. Aia a fost. Pe urma a mers mult mai bine.

D: Dar a fost ca la carte, cu genunchi, cu tot ce trebuie?

VM: Da, sigur, eu in genunchi, in frac, cu inelul pe care il tinuse solistul pana atunci.

D: Te-ai gandit vreo secunda ca ar putea sa te refuze?

VM: Da. Foarte mult timp m-am gandit ca o sa spuna nu. Bine, m-am gandit foarte mult timp si daca sa o cer sau nu din cauza asta. Pana la urma m-am bazat pe faptul ca daca zice nu, voi auzi doar eu. A zis da, iar amicul meu a prins curaj atunci si i-a pus si un microfon in fata ca sa auda toata sala.

D: Trebuie ceva curaj sa faci asta in fata a 1000 de oameni necunoscuti.

VM: Da, probabil. Nu prea am constientizat eu atunci. Ma tot gandeam apoi cum o sa traim, ce o sa mancam, unde o sa locuim. Aveam un salariu de 1000 de lei, ea era in facultate. Evident, tot Dragos a fost salvarea si ne-a gasit un loc in care sa stam dupa casatorie.

 

“Tin minte si acum ca atunci cand lua o sticla de Cola la 2l duminica era eveniment. Bine, o duminica intr-o luna”.

 

D: Cum era cu cei 1000 de lei? Adica proaspat casatoriti cu 1000 de lei.

VM: Pai in momenul in care luam salariul dura doua saptamani entuziasmul. Te simti intr-un fel cand ai banul in buzunar. Bine, nu la modul ca ai face mare lucru cu ei, dar sa stii ca ii ai acolo. Placerea noastra era sa mergem la KFC si sa ne luam un meniu la 3,5 lei. Ne mai dadeau ai nostri mancare, eram ok. Dar ultimele doua saptamani din luna erau cu depresii, nervi, certuri…

D: Asta acum cati ani se intampla?

VM: Acum vreo 5 ani.

D: Ok, asadar acum 5 ani, Vlad Mateescu, viitorul director Filarmonicii din Ploiesti, avea salariu de 1000 de lei, manca la KFC ca moment de varf al unei luni si apoi avea depresie doua saptamani.

VM: Da. Dupa moartea tatalui meu, mama incepuse sa faca multe calcule despre cum vom trai noi mai departe. Ne cam iesea cu minus mereu. Eram familiarizat cu acest minus asadar. Tin minte si acum ca atunci cand lua o sticla de Cola la 2l duminica era eveniment. Bine, o duminica intr-o luna. E, acea Cola era KFC-ul nostru acum.

D: Traiesti, esti bine, asa ca lucrurile s-au rezolvat cumva. Sotia ce facea in timpul asta?

VM: Cred ca lucrurile s-au aliniat cum trebuie. Am avut mereu capacitatea de a vedea lucrurile bune. In scurt timp ea si-a gasit un job platit atunci cu 1200 lei la inceput. Intre timp ma angajasem si eu la Filarmonica pe post de secretar muzical. Eu nu prea intelegeam ce face la munca. Mai avea si prime de Craciun, de Pasti, de orice ocazie. A crescut apoi la 1500, 1800 si deja ne mai venea inima la loc. Acum suntem ok si, cum intotdeauna trebuie sa apara ceva nou pe lista, nasii ne bat la cap sa facem copii.

Vlad Mateescu

D: Pai si?

VM: Apare aceeasi teama. Ce facem, ca un copil deja este o responsabilitate mult mai mare.

D: Inteleg ce spui. Cineva ma intreba cat costa ce mananca bebe presupunand ca sunt niste sume exorbitante. Ei bine, pentru ca vad aceeasi intrebare in ochii tai, nu costa. Aaa, costa scutecele, hainutele, dat nu mult. Mancarea e gratis. Vine de la “producator” direct.

VM: Esti primul care imi spune asta. Dar costa analize, medic…

D: Nu. Desi nu pare , functioneaza cateva lucruri in sanatate pentru care platim taxe si impozite. Apoi, cand vezi o moaca de bebe iti trec toate durerile si mintea ti se limpezeste atat de tare incat orice provocare nu mai pare imposibila. Apropo de provocari, ca sa nu te mai zapacesc cu bebe, spuneai ca ai infiintat o orchestra in facultate. Sigur nu au mers toate ca pe roate.

 

“Zeii nu mai sunt zei cand vezi ca nu se pricep la ceea ce credeai ca ii face zei”.

 

VM: Da. O gramada. La un moment dat m-am apucat sa trimit mailuri prin tara pe la organizatori. Intr-o zi ma suna un zeu cu care nu-mi venea sa cred ca stau de vorba la telefon si imi propune sa facem ceva la el in oras, apoi inca un ceva in Bucuresti. Entuziasm pana la cer si inapoi. Ne-am intalnit in Bucuresti. Omul m-a cucerit total. Proiecte peste proiecte, ca facem, ca dregem. Ma luase deja ameteala de la inaltimea la care ma vedeam ajungand cu orchestra. Am stabilit asadar primul concert. Se intampla, nu-mi venea sa cred. Stateam langa niste idoli ai mei totusi. Am primit partiturile de la om si atunci au inceput sa fileze lampile. Nu prea se legau ele, dar am zis ca poate sunt eu obosit.

D: Credeai ca nu partiturile sunt de vina, ci tu, pentru ca nu le intelegi?

VM: Da, pai veneau direct de la zei, iti dai seama. Cine eram eu ca sa-mi dau cu parerea? Am tacut si am mers mai departe. Am stabilit data, am antamat orchestra, am avut parte de intelegerea oamenilor pentru ca urma sa cantam departe de casa. Gaseste cazare, gaseste transport, cheltuieli peste cheltuieli. Mergeam pe biletele vandute.

D: Riscant.

VM: Da, pai cu o saptamana inainte de eveniment nu aveam niciun bilet vandut iau eu nu aveam niciun ban. Imagineaza-ti ce fiori m-au trecut in zilele alea in care nu puteam anula si trebuia sa gasesc o varianta pentru a plati orchestra. Nu-mi puteam bate joc de oameni eu care eram la inceput de drum fix inainte de sarbatori cand isi puteau gasi alte angajamente. Aaa…in perioada aia aveam acei 1000 lei salariu. Am gasit o sponsorizare de 7000 de lei pentru transport cu putin timp inainte de plecare si mai aveam nevoie de 27000 lei pentru fee-uri, cazare, mese. Imposibil. Parea de-a dreptul imposibil si trebuia sa ma decid daca anulez sau nu. In fine, am ajuns sa ma transfigurez in chinurile mele langa o buna prietena care tot incerca sa ma ajute intr-un fel sau altul. In cele din urma aceeasi prietena m-a si salvat imprumutandu-mi suma de care aveam nevoie. Fara contract, fara nimic, femeia isi risca economiile personale cu mine si concertul cu zei. Am avut banii in cont in ziua plecarii spre orasul cu pricina, vineri, cu putin inainte de a se inchide banca. I-am platit in vreo trei ani cand si cum am putut acelei prietene care a insistat de fiecare data sa nu fac mari eforturi pentru ca are incredere in mine.

D: Concertul a mai avut loc?

VM: Da, sigur. Oribil!

D: Zeii care te convocasera?

VM: Zeii nu mai sunt zei cand vezi ca nu se pricep la ceea ce credeai ca ii face zei. Dezamagitor. Nu zic mai mult pentru ca nu-i frumos.

D: Iar concertul din Bucuresti?

VM: Urma sa fie la Sala Palatului. Nu a mai fost deloc pentru ca “s-a intamplat ceva”. Nu stiu ce exact, dar “s-a intamplat ceva”. Intr-un fel tot am picat prost fata de oamenii din orchestra.

D: Ai cam facut cinste cu ocazia asta. Apropo de banii din muzica.

Daca vei avea un copil ii vei recomanda sa se apuce de muzica?

VM: Daca vorbim despre copil, vrea nu vrea, va invata muzica. Muzica te dezvolta altfel. Chiar daca nu ar urma sa o faca la nivel profesionist, muzica i-ar oferi o alta deschidere. Nu pentru bani, deschiderea si dezvoltarea frumoasa sunt mult mai importante.

D: Mai exact?

VM: Acum un an si jumatate am inceput un program de voluntariat la Filarmonica in care au participat elevi de la Liceul de Arta si de la liceele fara profil muzical. Am observant o diferenta incredibila intre “artisti” si ceilalti. Toti erau extraordinari, insa cei de la Arta erau foarte deschisi si dezinvolti.

D: Conteaza in dezvoltarea acestei dezinvolturi experienta pe scena?

VM: Cu siguranta. Experienta scenei si concurenta din domeniu. Cei care studiaza muzica sunt obisnuiti cu o concurenta acerba inca din clasele primare.

D: Exista o asa mare presiune pe ei de mici?

VM: Da. Imagineaza-ti ca sunt atat de competitivi incat se si saboteaza unii pe ceilalti. Cel putin pe vremea mea te incuiau in sala de repetitii, trebuia sa iesi pe geam.

 

“Tata era bucuros pentru primul meu concurs, desi nu stia nimeni daca am castigat ceva sau nu”.

 

IMG_2873D: Suna a experienta traita.

VM: Da. La Tulcea am patit-o cand eram clasa a doua. M-a incuiat in sala un elev din Rusia. Era randul meu sa intru pe scena si baiatul m-a incuiat in sala de repetitii pentru ca se temea de concurenta.

D: Ai mai ajuns pe scena?

VM: Normal. Am iesit pe geam, am coborat pe burlan ( eram la etajul 1 ) si am reusit sa ajung la timp transpirat, cu profesoara alergand dupa mine. Am intrat pe usa din fata pe cand toti concurentii intrau din backstage.

D: Asa rautate ?!

VM: Intotdeauna era asa. Erau cei din Moldova si Rusia care isi doreau foarte tare sa castige concursul asta de la Tulcea.

D: Era prima ta experienta la un concurs?

VM: Nu. Prima data am fost cu un an inainte, in clasa 1. Am mers, am cantat la pian si am plecat acasa la Ploiesti unde ai mei, ca in fiecare weekend gazduiau serate cu poezii, recitaluri la pian, o atmosfera pe care as vrea sa o am intotdeauna in casa. Tata era bucuros pentru primul meu concurs, desi nu stia nimeni daca am castigat ceva sau nu. La 3 dimineata suna telefonul. O voce ii spunea tatalui meu “ Alo, domnu’ Mateescu, sa stiti ca Vladut a luat premiu”. Tata a crezut ca e o gluma. Asa parea sambata la 3 dimineata. Ei bine, nu era. Aceeasi voce i-a spus ca am luat premiul intai si ca trebuie sa cant in gala in aceeasi zi. In momentul acela toata lumea a zburat din casa pentru ca eu trebuia sa studiez pentru recital. LA 3 DIMINEATA.

D: Ai reusit sa ajungi inapoi la gala?

VM: Desi nu aveam masina, a gasit tata pe cineva cu masina si la 4:30 dimineata am plecat spre Tulcea. Am ajuns, mi-am luat premiul, am cantat si inapoi la Ploiesti. Sunt calit asadar.

D: Daca nu ai fi avut talent la muzica, ce ai fi facut?

VM: Nu stiu. Gandul asta ma ingrozeste. Chiar nu stiu ce as fi facut. Muzica a fost intotdeauna pasiunea mea. Altceva chiar nu mi-am imaginat vreodata ca voi face. Imi placea sa joc baschet. Stiu, nu se vede, dar imi placea.

D: Mai joci?

VM: Nu mai joc pentru ca la dansuri invatasem la un moment dat o coregrafie in care trebuia sa te arunci in genunchi. Cum eu sunt un baiat slabut la numai 100 si ceva de kg, sa te arunci pe genunchi in conditiile astea nu mai conteaza genunchiere, orice protectie. Am reusit asadar sa imi faram un genunchi pe care nu l-am operat nici in ziua de azi. Inca este fisurat dar pot merge, nu-i problema. Desi nu am voie fotbal printre altele ma mai duc, dar ma resimt. Baschet nu pot.

 

“Director adjunct suna ok, mi se parea destul de sus, iar eu oricum nu eram disperat dupa functii”.

 

D: Hai sa ne luam de elefantul din camera! Functia de director al Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploiesti. Te-ai gandit vreodata ca vei ajunge aici? Hai nu aici, oriunde. Te gandeai vreodata ca vei ajunge directorul unei filarmonici?

VM: Niciodata niciunde. Eu stiam ca vreau sa ajung “acolo”, insemnand Viena sau Berlin. Nu m-am gandit niciodata ce inseamna drumul pana acolo. Nu in km, in munca.

D: Totusi, iata-ne aici discutand cu tine, director al filarmonicii din Ploiesti. Cum a fost drumul pana aici?

VM: Dupa ce am terminat facultatea am auzit ca se organizeaza concurs pentru pian cu post de secretar muzical la filarmonica. Iti dai seama ca ma temeam de oamenii cu experienta mult mai mare care ar fi urmat sa se prezinte la concurs. Aveam aceeasi preconceptie pe care o au toti pana sa incerce ca sigur e aranjat cumva si, surpriza, am luat. Am avut norocul apoi sa o cunosc pe doamna Miruna Negrea, director artistic, fiica celebrului compozitor Martian Negrea. Extraordinara femeie! Am stat pe langa ea ceva timp pentru a invata tot ce stiu acum. Tin minte si acum ca aveam un scaun pus deasupra cosului de gunoi, un loc al meu si numai al meu, si ascultam atent. Mi-a permis libertatea de a aduna tone de informatii, muzical vorbind. Am urmarit fiecare dirijor care a calcat atunci prin filarmonica, am stat de vorba cu ei si am inteles si mai bine cum ma pot dezvolta. A venit apoi momentul in care doamna a iesit la pensie si am fost numit pe acest post unde am stat vreo doi ani si jumatate. La filarmonica a venit apoi alt manager care intre timp a iesit si el la pensie in momentul in care eu eram director adjunct. Am stat si pe langa el, am invatat cat am putut si am tot incercat sa-l conving sa nu se pensioneze. In cele din urma s-a intamplat si asteptam alt manager. Nu imi trecea prin cap sa ma inscriu la concurs pentru post. Director adjunct suna ok, mi se parea destul de sus, iar eu oricum nu eram disperat dupa functii. Am ajuns totusi ca urmare a retragerii fostului manager sa fiu interimar timp de 4 luni in care am fost un soi de multifunctionala. Am dat apoi concurs, atunci cand a venit termenul legal pentru acesta si am castigat. Cam asa a aparut si directorul Vlad Mateescu.

D: Tu esti nascut si crescut in Ploiesti?

VM: Da, cand m-am nascut ai mei stateau pe undeva prin zona Mercur ( undeva in centrul orasului ), apoi ne-am mutat pe Republicii tot cu chirie, apoi pe undeva prin spatele primariei. Tin minte si acum momentul cand l-a sunat mama pe tata si i-a spus ca a semnat actele pentru un imprumut pentru un apartament langa Casa Sindicatelor. Au stat ei si au discutat, au ajuns la concluzia ca nu prea au de unde sa-l plateasca si imi aduc aminte ca mama s-a blocat si nu mai putea articula vreun cuvant.

D: Ai avut parte de ceva incercari in copilarie.

VM: Au avut grija ai mei sa nu le simt. Asta se intampla atunci cand ai niste parinti extraordinar. Eu acum mi le aduc aminte ca adult si ma ingrozesc, dar atunci nu simteam mare lucru.

D: Trecem la intrebari de oracol :). Ce muzica asculta Vlad Mateescu cand este trist?

VM: Nu prea sunt trist. Ma vezi doar ca sunt un permanent zambet. O avea legatura cu optimismul insuflat de ai mei.

D: Totusi, sigur ai momente mai putin bune, care-i piesa care merge atunci?

VM: Nu stiu… ba da, “November Sky” sau “Until the last moment” ale lui Yanni. Ma linistesc piesele astea.

D: Melodia de bagat talpa in acceleratie?

VM: AC/DC cu Thunderstruck.

D: Bucurie?

VM: Carmina Burana. Intotdeauna. La bucurie ma pricep, ti-am zis.

D: Si la condus cu viteza, bine, macar la fundalul sonor care iti da impresia ca ai viteza mare.

VM: Da, am un Citroen totusi.

D: Ce-ti place cel mai mult sa dirijezi?

VM: Tot, vorbesc serios. Sunt unele dupa care nu ma omor, dar daca e de dirijat dirijez pentru ca imi place sa fac asta. Bruckner nu e tocmai prietenul meu .

D: Trebuie sa ai un preferat.

VM: Beethoven si Brahms. Am doi J. Cel putin Beethoven este grandios sentimentul atunci cand dirijezi. Vezi toata orchestra in fata care emana o forta incredibila.

D: Film?

VM: Nu se mai fac filme bune in ziua de astazi…

D: Nici Vama Veche nu mai e ce era odata …

VM: …dar daca e sa aleg din ce filme am vazut, aleg Nasul.

D: De atunci ai inceput sa te imbraci in negru :))

VM: A, nu, e prima data astazi.

D: Ar merge la tinuta ta de astazi o atitudine de sef care cheama angajatii in birou sa pupe inelul?

VM: Doamne fereste! Ma trazneste cineva de sus! Apropo de inel, mi-am pierdut verigheta. In primele sase luni eu deja nu mai am verigheta.

D: Buna performanta, eu am pierdut-o cu 5 minute inainte de cununia religioasa! Am gasit-o totusi. Tu cum ai reusit?

VM: Am dormit intr-o seara la unchiul meu si, cum nu support sa dorm cu inele, lanturi, ceasuri, am lasat verigheta pe noptiera. Am dat cumva peste ea, am daramat-o si aia a fost.

D: Locul tau preferat din toata lumea asta?

VM: Pe scena.

D: Pe care scena?

VM: Orice scena devine pentru mine Concertgebouw din Amstedram.

D: Aha…

Vali ( colegul meu fotograf ): Nu strica momentul!

Nu l-am stricat. Am mai stat cateva momente la taclale despre copii, casatorii si masini. Am platit intr-un final nota de plata crezand ca fac cinste cu aceasta masa. M-am bucurat apoi pana la Bucuresti de faptul ca am gasit in buzunarul sacoului 50 RON si ma mandream cu beneficiile faptului ca sunt imprastiat. Bucuria a durat pana cand nu a mai suportat-o Vali cu un scurt “Eu ti-am zis ca Vlad tine mortis sa-si plateasca mereu consumatia” .

Ciudat om, eu ma mai bucur la cate o “cinste” din asta.

Vlad Mateescu e ok. E misto omul si tare mi-ar placea sa-l vad impreuna cu proiectele Filarmonicii beneficiind de expunerea pe care o merita. Anul trecut tocmai ce-a facut ditamai festivalul de jazz care s-a intamplat in fiecare seara cu casa inchisa. Ceva face el bine.

Pana la urmatorul om misto pe care-l iau la intrebari, sa va fie de bine!

Photos by Valentin Boboc

 

Facebooktwittergoogle_plus

Written by Dan Olaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Facebook